“Hainele largi sînt confortabile. Sub ele te poți simți ca-n vacanță, hamac, acvariu. Arăți a soclu drapat pe care șade un bec aprins – capul tău cu mintea dinăuntru, turbina combinațiilor interminabile. Deseori treci prin senzația că, uite, gîndurile tale știu ce trebuie făcut pentru ca lumea să fie în ordine, dar ce te faci că soclul nu te urmează, nu trece la fapte, e ocupat să fie-n pauză, pe sub niște falduri.” Așa mă gîndeam, în timp ce priveam cum pleacă autobuzul din stație, la cinci pași în fața mea, neînvrednicind chemarea utilului cu o zdroabă. Ar fi fost bine să-l prind, aș fi ajuns acasă mai repede, să se sfîrșească o zi lungă și grea, să las jos servieta cu computerul, geanta cu toate-alea-de-care-o-femeie-nu-se-poate-lipsi, plus o plasă cu chestii-care-dau-sens-frigiderului. M-am uitat la mine într-o vitrină. Arătam cum și eram: monumentul cuierelor cu bec. Aceasta a fost clipa în care a pocnit discret ceva: s-a desprins o bretea de la sutien. Adio, soclu și ansamblu!
