Chirurgii sunt niște semizei. Taie, repară, pun la loc, intră sub piele, sub carne, până la organul bolnav, oricât de mic ori de sensibil. Cu microscoape care le sporesc vederea, cu instrumente fine care le înlesnesc accesul, cu tehnici incredibile care cer multă știință, îndemânare și, uneori, inspirația divină, că altfel nu-i de înțeles, de a improviza salvator. Nu se pierd cu firea, pun pe pauză toate emoțiile și devin supra-oameni, cât timp au în mâinile lor vieți și sorți. Abia apoi, când totul e gata și bine, parcă încep să respire mai ușor, să se poarte ca niște muritori obișnuiți. Până la următoarea intrare în sala de operație, programată ori urgență. Moment în care se activează ca prin farmec gena de semi-zeu și ciclul reîncepe.
